Furtuna din suflet

Orașul de patru mii, oraș plin de vise,
În cazul în care spectrul în lumina lumina zilei închide pasagerul!
Misteriile de pretutindeni curg ca seves
În canalele înguste ale colosului puternic.
Într-o dimineață, deși numai pe strada tristă
Albie, a cărui ceață prelungea înălțimea,
Simulate cele două docuri ale unui râu mărit,
Și asta, un decor similar sufletului actorului,
O ceață murdară și galbenă a inundat întregul spațiu,
Am urmat, înțependu-mi nervii ca un erou
Și argumentând cu sufletul meu deja obosit,
Suburbia tremura de autobasculante grele.
Dintr-o dată, un bătrân al cărui cârpă galbenă
A imitat culoarea acestui cer ploios,
Și a cărui aparență ar fi plouă cu pomi,
Fără răutatea care strălucea în ochii lui,
Am apărut. Arăta ca ochea lui înmuiată
În gall; ochii îi strânseră înghețul,
Și barba lui cu păr lung, rigid ca o sabie,
Era proiectat ca cel al lui Iuda.

Deasupra iazurilor, deasupra văilor,
Munți, păduri, nori, mări,
Dincolo de soare, dincolo de eter,
Dincolo de limitele sferelor vechi,
Mintea mea, te muți cu agilitate,
Și, ca un înotător bun care înoată în val,
Ai bătut cu mândrie imensitatea imensă
Cu o voluptate nemaipomenită și masculină.
Fly departe de aceste miasmas morbid;
Du-te purifica în aerul superior,
Și lemnul, ca o băutură pură și divină,
Focul clar care umple spațiile limpezi.
În spatele tulburărilor și marea întristare
Cine își încarcă existența în ceață cu greutatea lor,
Fericit oricine poate dintr-o aripă viguroasă
Pentru a vă deplasa spre câmpurile luminoase și senine;
Celui al cărui gânduri,
Către ceruri dimineața să se ridice liber,
Asta se leagă de viață și înțelege fără efort
Limba florilor și lucrurile prost!
Natura este un templu în care stâlpii trăiesc
Uneori lăsați cuvinte confuze;
Omul trece prin pădurile simbolice
Cine o observă cu priviri familiare.
Ca ecouri lungi, care se îmbină cu mult
Într-o unitate întunecată și profundă,
Atât de vast ca și noaptea și claritatea.
Nu era cocoșat, ci rupt coloana vertebrală
Făcând cu piciorul un unghi perfect perfect,
Așa că bastonul său, completându-și mina,
Dă-i drumul și pasul ciudat
De la un evreu cu patrupete sau cu trei picioare.
În zăpadă și noroi se încurca,
Ca și cum ar fi zdrobit sub pantofii lui,
Ostilă la univers, mai degrabă decât indiferentă.
Fiul său la urmat: barbă, ochi, spate, băț, zdrențe,
Nici o trăsătură nu putea distinge, din aceeași iad,
În acest secol gemene vechi și aceste spectre baroce
Mergând în același ritm către un obiectiv necunoscut.
Ce conspirație infamă în care eram,
Sau ce ghinion ma umilit?
Pentru că am numărat de șapte ori, de la minut la minut,
Acest bătrân sinistru care sa înmulțit!
Cel care râde de îngrijorarea mea,
Și cine nu se confruntă cu o fraieră fraternă,
Gândiți-vă că în ciuda atât de multă decădere
Acești șapte monștri uciși păreau veșnici!
Aș putea, fără a muri, să fi contemplat a opta,
Un duble inexorabil, ironic și fatal
Dezgustător Phoenix, fiu și tată al lui însuși?
Dar mi-am întors spatele asupra procesiunii infernului.
Exasperat ca un bețiv care vede dublu,
M-am întors, am închis ușa, îngrozită,
Bolnav și plin de durere, febrilă și tulburată,
Răniți de mister și absurditate!
În zadar, motivul meu dorea să ia cârma;
Furtuna de joc a fost încurcată eforturile sale,
Si sufletul meu dansa, dansa, vechiul gabar
Fără stâlpi, pe o mare monstruoasă fără margini!