In infern

Când Don Juan a coborât la valul subteran
Și când și-a dat obolul lui Charon,
Un cerșetor întunecat, ochiul său mândru ca Antisthenes,
Un braț răzbunător și puternic tratează fiecare vâsc.
Arătând sânii lor agățați și rochiile lor deschise,
Femeile se chinuiau sub întinderea întunecată,
Și, ca o mulțime de victime oferite,
În spatele lui a tras un rahat lung.
Sganarelle a râs de râs pentru salariile lui,
În timp ce Don Luis cu un deget tremurător
A arătat toți morții rătăcind pe țărmuri
Fiul îndrăzneț care își bate joc de fruntea albă.
Tremurând sub jelirea ei, Elvira,
În apropierea sotului trădător care era iubitul lui,
Se pare că a susținut un zâmbet suprem
Unde a strălucit dulceața primului său jurământ.
Straight în armura lui, un om înalt de piatră
Stătea la bar și tăia fluxul negru;
Dar eroul calm, aplecat peste rapier,
Priviți la trezire și nu vroiai să vedeți nimic.
În aceste momente minunate în care teologia
Flori cu cea mai mare energie și energie
Se spune că într-o zi un doctor al celui mai mare,
După ce a forțat inimi indiferente;
Să-i agiți în adâncurile lor negre;
După trecerea la gloriile cerești
Căi unice pentru sine necunoscute,
Acolo unde numai spiritele pure au venit,
Ca un om care urcă prea înalt, în panică,
Curățat, transportat cu mândrie satanică:
Isuse, micuțule Isus! Te-am împins foarte înalt!
Dar, dacă aș vrea să te atașez la vină
Armura, rușinea ta ar fi egală cu gloria ta,
Și tu nu ai fi decât un făt derizoriu!
Imediat rațiunea lui a dispărut.
Luminozitatea acestui soare de clătită este voila;
Toată haosul care a avut loc în această inteligență,
Templul o dată viu, plin de ordine și opulență,
Sub tavanele pe care îi avea atâta pompă.
Tăcerea și noaptea s-au stabilit în el,
Ca într-o boltă a cărei cheie este pierdută.
De atunci a fost ca fiarele străzii,
Și când a plecat fără să vadă nimic, prin
Câmpurile, fără a distinge veri de iernile,
Murdar, inutil și urât ca un lucru uzat,
A făcut copiii bucurie și râsete.