Timpul

Din momentul în care natura, în valea ei puternică
În fiecare zi concepuți copii monstruoși,
Mi-ar fi plăcut să trăiesc cu un tânăr gigant,
La fel ca la picioarele unei regine o pisică voluptoasă.
Mi-ar fi plăcut să-i văd corpul înflorit cu sufletul
Și să crească liber în jocurile lui teribile;
Gândiți-vă dacă inima voastră arde o flacără întunecată
Cea mai umedă ceață înălțîndu-i în ochi;
Pentru a explora în timp liber formele sale magnifice;
Călătorind pe panta genunchiului său imens,
Și uneori, în vara, când soarele nesănătoase,
Lasse, fă-o împrăștiată peste țară,
A dormi neclintit în umbra sânilor ei,
Ca un cătun liniștit la poalele muntelui
Dar de ce plânge? Ea, frumusețea perfec

tă
Cine ar pune la picioarele rasei omenești înfrânte,
Ce rău misterios mănâncă la partea atletului?
Plânge, prostește, pentru că a trăit!
Și pentru că ea trăiește! Dar ceea ce ea regretă
Mai ales, ceea ce îi face să se trezească la genunchi,
Este mâine, din păcate! va trebui să trăiască din nou!
Mâine, ziua de mâine și mereu! - ca noi!
Dana a cântat în curțile barăcilor,
Și vîntul de dimineață a explodat pe felinare.
Era timpul pentru roiul viselor rele
Rotiți maro-urile lor adolescente pe perne;
În cazul în care, ca un ochi sângeros care bate și se mișcă,
Lampa din zi face un punct roșu;
În cazul în care sufletul, sub greutatea corpului greu și greu,
Imită luptele lămpii și ziua.
Ca o fata plangand ca brizele sterg,
Aerul este plin de fiorul de lucruri care fug,
Și omul este obosit să scrie și femeia să iubească.
Casele de aici și de acolo au început să fumeze.
Femeile de plăcere, pleoapa lividă,
Gura deschisa, dormea somnul lor stupid;
Femeile sărace, tragându-și sanii slabi și reci,
Suflând pe cărbuni și suflă pe degete.
Era timpul când era printre frig și scârțos
Durerile mai rău ale femeilor în timpul sarcinii;
Ca un suflet tăiat de un sânge spumos
Cântecul cocoșului la distanță a rupt aerul cețos;
O mare de ceata scalda cladirile,
Și muribundul în fundalul azilurilor
A lovit ultima lor zgomot în sughițuri neuniforme.
Debaucheii s-au întors, rupți de munca lor.
Aurora tremurând în rochie roz și verde
Încet, avansat pe Sena, pustiu,
Și Parisul întunecat, freind ochii,
Își apucase uneltele, un bătrân muncitor.